uşa de la intrare

vineri, 25 martie 2011

Filme care trebuie evitate !


Cei care folosiţi forma pentru plural a imperativului "trebuie", menajaţi-vă activitatea cardiacă, şi nu vă bucuraţi că am călcat în strachina limbii române; n-am călcat. Şi am alergie dermatiformă, când aud cuvântul "trebuiesc".
Trecem brusc la dezvoltarea subiectului promis în titlu , şi vă spun direct: Nu vreţi să vedeţi filmul "The Road"- 2009 !!!
Eu am vrut, şi nu a ieşit tocmai bine, experimentul.
Făceam un inventar al filmelor pe care le-am scăpat în ultimii doi ani, şi îmi atrage atenţia, Ioana, asupra ăstuia. Cică: cre că-i bun, că e cu ăla, şi mai bun, Viggo Mortensen!
După ce am organizat noi, ad-hoc, un colocviu ştiinţific, privind cetăţenia şi mai ales, etnia lui Viggo, am zis să şi vizionăm filmul.
Am omis nişte chestii absolut obligatorii, şi anume să verificăm ce premii au săltat ăştia cu filmul The Road, şi mai ales ce părere au cinefilii. Am descărcat ca disperata, filmul.... era cam ciudat ce vedeam eu la potrivirea scenelor cu subtitrarea, dar mi-am zis: Ete, na, parcă e primul film cu atrocităţi, pe care-l văd! Deşi, mărturisesc că sunt foarte sensibilă la chestii care presupun acte de sadism. Şi am dat drumul la film. Începe plat şi de fapt, n-are început. E un fel de început al sfârşitului. Filmul are vreo 10-12 personaje, dar e atât de static şi concentrat pe o singură scenă generică, încât poţi jura că sunt doar două personaje. Este înfricoşător cum se poate regiza o simulare de postapocalipsă! Şi totuşi, e atât de real, pentru că lupta pentru supravieţuire presupune nişte acţiuni uluitoare! N-o mai lungim, ca pe guma de mestecat, tot filmul e înţesat cu antropofagi- canibali - şi oricât de tare am îndrăgit personajul Hannibal Lecter, vă spun eu, că ăla era bebeluş pe lângă ce vedeţi în The Road. Lecter nu avea depozit de alimente, care să conţină câteva zeci de cadavre sau... carne vie. Nimic nu recomandă filmul ăsta: nici povestea, nici rolurile, nici personajele, nici imaginea, nici coloana sonoră, nici situaţiile, nici intriga, nici măcar drama, care are proporţii hiperbolizate.
În concluzie, nu vreţi să vedeţi The Road!

sâmbătă, 19 martie 2011

Japonez şi român - complemente circumstanţiale...

...de mod
Indiferent care e forma de organizare socială a unui popor, ni se prezintă, prin comparaţie, net superioară nouă. E dureros chiar şi numai să exemplificăm, pentru că zbuciumul nostru de români cu clonţul mare, ne face să reacţionăm obraznic.
Parcurgem o perioadă în care Japonia a centrat atenţia planetară, pe poporul ei. E uluitor şi aproape imposibil de procesat, pentru noi, cum traversează ei perioade dramatice. Reportajele realizate la ei, în mijlocul catastrofei, ni se par defecţiuni tehnice, de sonor. Ne luăm televizoarele la omor, că le-a picat circuitul sonor, pentru că altfel nu putem crede că e tăcere absolută şi resemnare, în rândul celor care stau la cozi de kilometri, să îşi aştepte rândul la raţia de apă, sau de găluşte cu orez. Ce-ar fi, să transmită şi la ei, Pro.Tv-ul sau Realitatea, cum stau românii la coadă, sau cum participă, cu eleganţa şi disciplina unor lupi flămânzi, la inaugurarea de supermarketuri. Să vadă şi ochiul japonezului cum îşi înfig românii cheile în baxurile cu zahăr, sfâşiindu-le ca să adune preţiosul aliment, de pe jos, şi să-l îndese, până şi în buzunare. Cât de mult trebuie să-ţi jigneşti specia, ca să ajungi să-ţi construieşti singur situaţii degradante moral? Cât de nesimţită poţi să fii, ca femeie,ca, după ce te aranjezi două ore în oglindă şi te împopoţonezi cu pălării şi cercei, să te arunci ca o bivoliţă în călduri, într-o grămadă de demenţi, ca să prinzi o cutie de pateu, sau un detergent, la care primeşti gratuit, un burete de vase?
Am mai discutat odată, despre japonezi, şi am precizat ce anume determină fascinaţia mea pentru ei. Nu mă interesează absolut deloc că, de-a lungul istoriei, au deţinut cele mai abominabile metode de tortură şi sadism, în faţa cărora, chiar şi Dr.Mengele se simţea umil şi neîndemânatic. Şi nu e momentul să spunem: Lasă, că Dumnezeu vede şi de-aia le dă în plex! Asta-i bună! Te pomeneşti că noi, românii, suntem fete mari, la capitolul atrocităţi! Le putem da lecţii, şi noi, la tortură! Numai cei care au trecut prin închisorile comuniste ştiu unde poate ajunge românul, la capitolul cruzime şi despuiere de simboluri umane.
Japonezii au brenduit noţiunea de grevă mută. Noi am dat grevei nişte valori care sparg orice scală. Mai zilele trecute, am beneficiat de spectacolul grevei la români: mici, bere, sticle de ţuică, pictură pe faţă, spectacol cu trupe folk sau rock, prilej de shopping la capitală cu transport moca...Muieri isterice şi bărbaţi jenibili, care habar n-aveau pentru ce se află acolo. Sunase goarna vreun lider de-al lor, pe care l-au făcut tare-n conturi şi-n afaceri! Ce fel de grevă e aia în care ţi se pune la dispoziţie transport, masă, cafea, păpuşă gonflabilă şi ce mama dracului or mai fi vrând protestanţii? Când ai cuţiutul înfipt în os, te duci pe jos, te aduni spontan, te laşi dus de principii, nu de autocare Mercedes cu televizor şi lăutari.
Fraternizăm şi noi, în felul nostru, cu japonezii: lansăm lampioane pe Dâmboviţa, din dor de Haloween, probabil!
Mă întreb, dacă ar organiza şi japonezii concursul "Japonezii au talent", ce am vedea la ei? Ce talente ar avea, de am rămâne cu ochii căscaţi de uimire?!? La noi e simplu, zace foamea în noi, stăm cu vătraiele în sus, la televizor şi râdem când o vedem pe baba porno, dansând Lacul Lebedelor, mult, mult, mult street dance (de care, altfel?) şi o grămadă de Pavaroţi , Iglesiaşi şi Madone, care, culmea (!!!) trec de preselecţii, doar ca să ne amuze pe noi. Ce-am ajuns! Dacă vine unul cu ceva abilităţi practice, de exemplu tunde trei persoane în 5 minute, strâmbă din nas Mihai Petre , acest zeu olimpian al dansului, şi zice că ăla nu e talent. Talent e la alea de se încolăcesc ca şerpii Boa, pe bară. Şi n-ar veni vreunul, cu vreun traforaj, să ne arate că talentul lui e în creaţie şi îndemănare. Nu... la noi, toată lumea dansează, cântă, iar noi ne simtem bine.
Şi nu ne facem griji pentru ziua de mâine, pentru asta avem Guvern, cantine sociale, ajutoare de la UE (biscuiţi şi zahăr), iar când se modifică un Cod, cel al muncii, de exemplu, suflăm flăcări pe gură şi pe nas. Păi cum, şi nu mai e voie să ai concedii medicale, o treime din an? Eeee, păi mai bine, vrem şomaj!
...
Se spune că nu poţi avea pace până nu treci prin război, şi nu poţi avea provizii până nu treci prin foamete. Dumnezeu are planurile Lui. Să nu ne mirăm, dacă ne va servi o lecţie, din care, cei rămaşi, s-o ia de la capăt, ca după Potopul Universal. Ce imagini să folosesc? Pe cele în care stau japonezii la coadă? Pe cele în care , pompierii lor şi cei de la descarcerare, scot tărgile cu morţi, dintre dărâmături? Păi cum să-i vedem noi, stând cu capul plecat, muţi de durere şi plini de demnitate? De ce să nu băgăm vreo poză de la Boboteaza ortodocşilor, unde se păruie şi-şi smulg hainele de pe ele, toate tâmpitele? Cum să folosim un videoclip în care o japoneză ne spune cu o stăpânire de sine foarte bine exersată, că ea trebuie să se comporte foarte natural în faţa copiilor, ca să nu-i sperie. Doamne Fereşte! La noi, prima grijă , mamele îşi iau copiii în braţe şi urlă ca nişte hiene, de parcă e de-ajuns , pentru copil, că e în braţele mamei, care-i sparge timpanele şi-l umple de groază.
De câte intervenţii a fost nevoie, din partea Împăratului Akihito, ca să explice poporului, care-i sfârâiala? DE UNA SINGURĂ, calificată ca fiind fără precedent, dar sobră şi concisă. A fost un ordin-rugăminte: ajutaţi-vă reciproc! El ştie că rezolvarea problemelor e în ei înşişi! Premierul lor nu iese rangă, precum Sarkozy, la Summitul G8, de abia se mai proptea în pupitru. Cum să vorbeşti despre cele 8 Mari Puteri, dacă tu eşti mausoleu? Nu mai zic, că după fiecare inundaţie, noi urlăm: să vină Boc, arză-l-ar focu' , să ne dea ajutoare! Să ne dea primăria!
Să ne dea toţi, numai Dumnezeu să nu ne dea, că nu mai are timp nici fufa aia de la Realitatea, tălâmbă şi gângavă, să întrebe românii din Japonia: Câte insule credeţi că sunt acum acoperite de ape; şi nici Cătălin Radu Babaroase, ăla şmecher, care transmite din omăt, până la brâu, sau din gârlă!

vineri, 11 martie 2011

What makes the difference...

Vreau să vă faceţi timp, şapte minute, pentru un spectacol suprem!
Nu pot să pretind că aş şti cum să-l prezint, sau să-l descriu.
Merită să-l urmăriţi, face mai mult decât o mie de tratate ştiinţifice!

luni, 7 martie 2011

Show-uri şi miştouri

Numai ce s-a încheiat showul plătit de Antene, pe Euforia, Next Diva , care ne promitea o nouă divă, capabilă să arunce în aer toate ţâţele şi popourile rotunjite din greu, cu silicoane, şi care demarase cu o preselecţie drastică, şi cu avertizarea continuă a candidatelor:
" Trebuie să ştiţi că aici nu promovăm vulgaritatea, şi veţi avea mult de muncit să ajungeţi dive autentice, care să-şi dozeze corect feminitatea, imaginea, mersul, comportamentul, dicţia, zâmbetul... Aici nu promovăm sânziene şi senzuale de Dorobanţi"
Câştigătoarei i se promisese prim plan şi prime time pe ecrane. Merita, dacă avea să fie o divă de tip wow!
Şi s-a marcat rezultatul: a câştigat o pisicuţă blondă, numa' chicoteli şi gestică a corpului, din abundenţă, care prezintă o emisiune boring, despre cum să ne îmbrăcăm, Doamne Fereşte!
Prin finală ajunsese şi o dansatoare , fostă "de-a lu' Vârciu", căreia i s-a dărâmat gardul , că n-a câştigat, pentru că a izbucnit după aia, în tabloide şi în show-time-uri, ori în chiloţi, ori fără ei, în şpagat pe baruri, pe bare...
Am zis: pas! Bine că a trecut!
Şi vine năvală, un alt concurs, de tip show: Next Top Model!
Am avut o bănuială că iese tot un fel show cu dorobanţiste, şi iată că s-a împlinit profeţia!
În primul rând, se ocupă Bote. Să fiu contrazisă, dacă sunt prea cârcotaşă, sau chiar idioată, dar, în afară de show-uri în care el recrutează viitoare "creaţii" Pygmalionice, care sfârşesc în ţarcul fotbaliştilor, sau la Capatos, Bote se mai ocupă cu ceva? Nu vă repeziţi cu precizarea că e creator de modă. O fi fost, dar , de la o vreme bună, în afară de chiloţii pentru băieţi, nu mai văd vrie de creaţii de-ale lui. Şi nici piaţă de desfacere, să pici pe spate! Creatorii români, reali, nici măcar nu se văd, la televizor. Ei sunt concentraţi pe munca lor, au evenimentele lor, în care se promovează, şi unde se remarcă. De curând, la Săptămâna modei de la Berlin au fost invitaţi şase români, printre care nu era şi Bote, desigur, dar care au atras atenţia şi despre care s-a vorbit şi ale căror colecţii au fost remarcate.
Să-mi spuneţi şi mie, la ce mari prezentări este invitat Bote, şi noi n-am auzit? Când zic prezentări, zic Chanel, Dior, Valentino. Cu de-al d'ăştia au urcat pe pasarelă, românaşii noştri de care n-a auzit nimeni( în afară de Irina Shrotter).
Cât despre showul care a început de câteva săptămâni, am nişte observaţii de cabotină: candidatele sunt trecute de 20 de ani, ba chiar, culmea, sunt şi două de 25 de ani, durdulii, cu ţâte mari, care n-au nici o legătură cu ceea ce se cere de la un viitor top model, având în vedere că şcoala de formare pentru asemenea profesie începe de la 15-16 ani, iar la 25 eşti out of stage, eşti expirată de mult. Modelele nu au nevoie de forme, de frumuseţe, de silicoane, pentru că, am mai precizat asta, ochiul clientului trebuie să focuseze pe rochie, nu pe divă. Surprinzător, în timpul filmărilor, în timpul repetiţiilor, uneia dintre concurente, cea de 25 de ani, patroană de Cafenea pe Dorobanţi, chiar i se spune: Dorobanţisto! Dar o păstrează, deşi fata e de o vulgaritate exagerată, are o dicţie şi nişte expresii ( cenzurate de bip-uri), de nu mai înţelegi ce dracu caută aia acolo?!? Mai e una, măritată, mărişoară şi ea de vârstă, care, după trei săptămâni de show, are părul vopsit într-o culoare pe care n-o s-o vedeţi vreodată, pe podiumuri sau foto reclame, roşcatul ăla mahon violet, şi se mai vede şi de două degete, crescut părul natural, ceea ce e absolut aiurea, adică le pregăteşti pentru o anume profesie, dar o laşi pe aia nevopsită, pe motiv că ea nu vrea în ruptul capului să-i fie schimbată culoarea la păr!!! Despre ce vorbim aici? Despre mutre şi băşini de vedete de trotuar, sau de şcoală de modelling? Pe alea de până în 18 ani le-a exclus, şi atunci mă întreb: oare de ce? Pentru ce e toată preselecţia asta, ce se ascunde în spatele swoului? Pentru ce vrem bucăţi de 25 de ani, cu buze de un kil şi cu forme durdulii? Au aproape 60 de kg, doua dintre ele. Premiul cică ar fi, pe lângă bani, un contract pe 4 ani cu cea mai mare casă de modă din România. Sărim peste faptul că nu ştim care e casa aia. Pentru ce ar vrea, însă, o casă de modă, un contract cu un model care ajunge la 30 de ani, până expiră contractul? Nici măcar la primării sau la casieria de la taxe si impozite, nu te angajează, dacă ai 3o de ani!
S-a difuzat la un moment dat, un interviu cu o româncuţă ajunsă pe podiumurile internaţionale de modă, care era neica nimeni , aici, în ţară, şi care face carieră la greu, la marile case, în afară. Şi ea povestea cât de draconică e viaţa modelelor autentice, ce sacrificii, ce muncă asiduă se stoarce din ele!
După cum se desfăşoară lucrurile în showul lui Bote, eu consider că e pentru altă branşă, selecţia asta. Bun! Să zicem că sunt pentru arta fotografică, reclame de lenjerii intime, parfumuri, cosmetice. Nu intră nici aici, deoarece fotografii nu au nevoie de astfel de show-uri, ca să aleagă fetele potrivite. Un fotograf dat dracului, le vede de pe stradă, de la prima privire, dacă sunt bune de aşa ceva. Şi, vorbind de fotografi de fashion, să ne scuzaţi, dar îi ştim şi pe cei care sunt cei mai tari: Bărăganu, Pascu, Lazăr... în timp ce Henessey e mai pe glossy, pictoriale din altă categorie. E diferenţă între bun şi popular, în toate domeniile. Şi nu înţelegem prezenţa unor tipi care vorbesc stricat româneşte, doar ca să pară că sunt din paleta internaţională de gen. (exact ca şi la Next diva). Frate, dacă ai sânge de profesionist, inviţi un fotograf de podium, dat în mă-sa, care , din start elimină paraşutele şi mahalagioaicele, şi lucrează doar cu potenţiale talente.
Astfel că, în afară de replicile agresive şi nesimţite ale celor două vulgăriciuni, care fac doar scandal şi sar la bătaie, sub privirile îngăduitoare ale lui Bote, nu văd ceva care să mă trimită spre lumea modellingului, din punctul de vedere al telespectatorului.
E cam trasă de păr şi deja disperată nevoia lui Bote, de a ne tot arăta creaţiile lui, şi modelele care defilează cu sticle şi pahare pe cap... Deja e prea mult. Indiferent cât de laxă este lumea modei, şi câtă încărcătură sau descărcătură artistică presupune ea, revin la atenţia care trebuie să se îndrepte către creaţia vestimentară, către rochie, nu către sticlele de şampanie prinse în breton.
Mare păcat că Bote s-a concentrat de câţiva ani, doar pe tabloidism, pentru că părea un tip care să fisureze într-o bună zi, zidul dur al lumii modei, şi să pătrundă în aria de gen. Numai că, dacă eşti tot timpul înnebunit să apari pe ecran cu mărturisiri din viaţa privată, scandaluri cu metrese şi veleităţi de prof. Higgins, care scotoceşte prin cafenele, ca să scoată vreo Eliza Doolittle pe care s-o ţină minte toate ziarele de scandal, deja nu mai eşti creator de modă, ci un div, şi atât! Chiar şi faptul că s-a ajuns să i se spună Bote, şi nu pe numele lui, care e şi emblemă de creator, e jenant şi descalificator, pentru el.
Sunt mulţi bani cheltuiţi aiurea, de către Antene, pe show-urile în care Bote le tot plimbă prin locaţii de lux, pe şcolăriţele de modelling, le pudrează cu viaţa de lux, dar nu vedem muncă de profesionist, din care să iasă o mare bătaie pe casele de modă, ca să prindă vreo fotomodea de-a lui. Înţelegem că licenţa este cumpărată, este o copie a America's Next Top Model, dar nu mă aşteptam să fie lipsit total de originalitate. E copiat totul, şedinţa foto din abator, cea cu şerpi... e o copie jalnică. În afară de modul cum au înţeles americanii să selecteze fetele. Acolo erau fete de podium, de nu ştiai pe care s-o excluzi!
Felicitări creatorilor care îşi fac treaba fără să ne considere tâmpiţi, pe noi, consumatorii de televiziune, care mai reuşim să distingem între linia "putorette" şi "high profesional"
După concursul acesta, pot să pun pariu că vom auzi de concurente, ba că una s-a cuplat cu nu ştiu ce om de afaceri, alta e asistentă tv, sau autocolantă pe maşinile prezentate în show-room.
Deci, după ce am văzut că noua divă nu e divă, că de la Burlacul, a ieştit o învingătoare care, nu numai că nu e bucata lui Bote, dar a intrat şi mai în umbră decât era, iar acum avem şcoală de modele care nu vor fi ever, modele, ce mai urmează? Next top...ce? Next Top Government?

vineri, 4 martie 2011

Unde fugim de-acasă?

Din când în când, vă mai spun pe unde merită să faceţi turism gastronomic; sau, pe unde nu merită. Recomandările de azi:
1. Trattoria Del Chianti, din Braşov
Restaurant cu specific italian, cam pitit pe o stradă, pe care o nimereşti doar dacă faci manej rutier prin oraş. Locaţie discretă, spaţiu amenajat elegant, decorat cu mult bun gust, compartimentat. La secţiunea fumători, câteva mese, cam câte două, din fiecare: de două, de patru şi de şase persoane.
Încep cu minusurile, cu bilele negre, deoarece, contrar aşteptărilor, le-am înregistrat.
În compartimentul pentru fumători era un fel de bază a personalului care deserveşte tot restaurantul, plus barul. Şi acolo staţionau: un chelner, care era al secţiunii respective, alt chelner, care era pentru nefumători, o duduie care se rotea pe un scaun inalt, in fata unui computer pe care inregistra comenzile, de la chelneri, bartenderul si inca o duduie, nu stiu ce rol avea. Ei discutau liber, in gaşcă, lângă mesele consumatorilor, făceau glume... Nu e deloc în regulă, nici pentru imagine, nici pentru confortul consumatorilor.
Ne-am aşezat la o masă de două persoane, deşi suprafaţa mesei este foarte mică, este de fapt, o măsuţă de cafea. Ca să facem loc farfuriilor şi paharelor, am pus pe pervazul ferestrei, scrumiera, sticlele de apă, sosiera, solniţa, pachete de ţigări... Mă întreb, ce făceam dacă alegeam masa din mijlocul salonului?!?
Altă greşeală care mi s-a părut de începător, a fost a chelnerului, care, deşi s-a apropiat politicos de masă, pentru a ne lua comanda, a observat că între timp se ridică cei de la masa de patru, de lângă noi, singurii care mai erau la ora aceea la masă, şi vor să plece. Chelnerul a plecat de lângă noi, lăsându-ne cu comanda nefinalizată, şi s-a dus să-i conducă p-ăia. Am strâns ceva mai ferm din dinţi, şi l-am aşteptat. Bine-nţeles că nu fusese atent la un detaliu din comandă, şi a adus primul fel fără garnitura solicitată. I s-a făcut observaţie, mai mult în glumă decât ca dojană, am început să consumăm. Un muşchi de vacă uscat, cu rucola şi parmezan, pe care vi-l recomand, ca aperitiv. Foarte gustos, şi frumos prezentat!
Între timp, la televizoarele montate în perete, date în surdină, se transmitea patinaj artistic, europenele. M-am bucurat, mergea masa cu un asemenea program. Numai că barmanul, care era în lipsă de clienţi, era interesat de fotbal, şi a comutat programul, deşi vedea că ne uitam la patinaj cu interes, şi rămăsesem singurii clienţi în restaurant. M-am abţinut, n-am comentat, deşi mi-a fost foarte greu să înghit chestia asta.
Ne-am luat de mâncat, şi, toţi, dar absolut toţi angajaţii, se uitau la furculiţele noastre. Nu se mai uitau în altă parte. Ne analizau. Şi nu eram nişte creaturi căzute prima oară într-un restaurant, avem educaţia şi instruirea necesară pentru a ne desfăşura în astfel de localuri
Bomboana pe colivă a venit cu felul doi: nişte paste umplute, cu sos remoulade si parmezan, foarte gustoase, ca dealtfel toate preparatele, dar ţi le aduce DIRECT din cuptor, unde au fost preparate în vasul din care mănânci. Deci, în faţă aveam un bol mare, care încă mai făcea bulbuci, fierbea, şi la exterior avea scurse şi arse, şiroaie de conţinut.
Am aşteptat ca în filmele mute, cu lacrimi în ochi, să se răcească. N-a fost chip, oricum ne-am opărit de ne-a luat dracu'
Una peste alta, nu contează doar aspectul, firma şi gustul mâncărurilor, care sunt, toate, OK!
Organizarea, interesul pentru relaxarea angajaţilor, pus înaintea consumatorilor şi faptul că îţi fierbe mâncarea în faţă, nu mi-au plăcut!
Vă recomand restaurantul, doar dacă aveţi tupeul să le atrageţi atenţia asupra deficienţelor. Eu m-am abţinut, doar pentru că eram invitată, şi nu e politicos să mă adresez direct, chelnerului, nici cu observaţii, nici în ceea ce priveşte comanda. Ca şi consumator, îmi permit să emit pretenţii , în cazul lor, deoarece restaurantul are un număr considerabil de stele, preţuri pe măsură, şi aş dori să se reflacte în toate aspectele.
______________________________________________________________

Cea de-a doua recomandare, doar cu plusuri bifate, este
"Restaurantul-Popas 2D", de pe Drumul Naţional 10 Buzău-Braşov, mai exact spus, La Dobrică. La Cislău
Nu mai fusesem de ani buni acolo, deoarece e destul de aproape de casă, şi, ori mâncam pe unde umblam, ori mai aveam răbdare un sfert de oră până acasă.
Dar , am ales locaţia de 1 Martie şi m-a surprins foarte plăcut schimbarea care s+a produs cu restaurantul 2D.
Aşadar, este amplasat la km 40, pe Lunca Cislăului, unde, de obicei, şoferii calcă acceleraţia, relaxaţi, şi unde vă aşteaptă domnul Vasile de la Circulaţie, regulamentar, cu radarul, şi vă arde de vă rupe, aşa că, aveţi de ales o intre amendă si o masă pe cinste la Dobrică.
Vă recomand viteza legala, si alegeti masa! Restaurantul, cu popas, cu motel, se adresează în special celor aflaţi în tranzit. Este uşor de identificat, după faţada principală foarte generoasă, cu un decor imens din piatră, gen: Sesam, deschide-te! din Ali Baba şi cei 40 de hoţi. Parcare vastă, şi pentru tiruri, şi pentru vapoare.
Curat, prietenos, toaletele sunt impecabile (stiti ca eu am o boala cu astea), servirea este asigurată de o chelneriţă care e , toată, numa' suflet şi zâmbet.
Mi-au plăcut mesele grele, din lemn masiv, şi scaunele stabile, tot din lemn. Urăsc restaurantele cu mobilier din metal - mese şi scaune - uşoare, care tot scrâşnesc pe pardoseală. Mesele sunt foarte încăpătoare, şi sunt decorate cu minimum de accesorii.
Ca o paranteză, pe firul DN 10 mai sunt restaurante drăguţe, cum ar fi Hanul de Piatră , Ciuta sau Măgura, dar, de exemplu, la Hanul de Piatră, chiar dacă este mâncarea gustoasă şi este curat, decorul este îngrozitor. Pe mese, pe pereţi şi pe la toate colţurile sunt fel de fel de flori artificiale şi figurine de halloween... amestecuri de stiluri, fakeuri si kitsch. Mmm...nu! Nu e deloc OK. La Ciuta sunt nişte scoruri de-ţi crapă capul, nu prea sunt clienţi, şi nu pariez pe sursa de aprovizionare. La Statuie, la Măgura, scoruri mărişoare, dar, cam vulgare vreo două fătuci pe acolo, le-am prins în sezonul Crăciuniţelor, şi erau îmbrăcate horror bitch. E prea mult Moş Crăciun, peste tot! În perioada aia, sunt sătulă de colinde, în benzinării, în parcări, în malluri, în super-marketuri, unde îl aud suspinînd pe Fuego, "Împodobeşte mamă, gardul!"
Deşi pare că e prosper, având în vedere cât s-a extins, ca afacere, patronul nu e prea atent la cum arată personalul, şi eu consider că la servit masa, nu e cazul să pui nişte mam'zele care ar face ravagii în alte împrejurări. Acolo, la fel, personalul se adună în salonul principal al restaurantului , şi se chiţăie, discută.... Nu mi-a fost prea comod nici la Măgura.
Revenim la 2D.
Meniul este configurat după specificul românesc, traditia zonală şi destinaţia localului. Fiind un local de trafic, de traseu turistic sau economic pe firul DN 10, unde se opreşte omul să mănânce bine, să se simtă sătul, meniul nu conţine gogomârle exotice, meduze, şi caşaloţi.
Este românesc şi al naibii de gustos!
E imposibil să nu ceri şi al doilea castron cu ciorbă, iar păstrăvul....dai cu căciula după câine, obligatoriu!
Vă recomand şi saramura de pui, dar eu am remarcat gustul păstrăvului prăjit, totuşi! Ştiţi că la păstrăv e o problemă, el fiind un peşte mofturos şi şmecher. dacă nu este crescut în locuri bine igienizate şi nu este hrănit corespunzător, are gust fad, sau de..baltă.
Aici am găsit un păstrăv excelent, mă cam mir să se mai găsească pe la restaurantele din zonă, până la Braşov, unul la fel. Este proaspăt, se dezosează perfect, rămânând scheletul ca la Chilly Willy. Cu precizarea că eu i-am ronţăit coada, un obicei pe care nu pot să-l anulez.
N-am efectuat cercetări, dar pot să pun pariu că provine de la păstrăvăria din apropiere, de la Calvini, care este deja celebră în reţeaua de specialitate, încă de pe vremea lu' Ceaşcă.
La 2D găseşti smântână naturală şi adevărată, la fel şi brânzeturi (ferma proprie), iar conţinutul farfuriei , precum şi aspectul, designul ei, sunt de nota 10 !
Preţuri foarte convenabile.
Mi-a plăcut, tocmai pentru că m-a surprins! Şi pentru că se ţine bine ancorat în branşă, fără să aibă şapte stele, şi fără să se adreseze divelor şi divilor. Poţi mînca acolo, lejer, fără să vezi la masa alăturată, nişte botoaxe hialuronice, care miaună monosilabic.
Îmi pare rău că nu am găsit o poză recentă, disponibilă pe net, ci una de acum vreo 2 ani, de dinainte de renovare. Am observat că nu e autopromovat, prin sait propriu, iar prin saiturile de turism, foarte puţin.
Eu zic să-l încercaţi, însă! Aici se organizeaza si evenimente care presupun public consumator in numar mare, are si cazare, pentru cazurile în care rămâneţi impresionat de ţuică şi de vin, şi nu mai puteţi urca la volan, deoarece domnul Vasile s-a mutat după prima curbă, şi radarul e pe "pornit", iar traista cu fiole e la îndemână.
Later edit: am găsit, totuşi, pe Facebook, o fotografie de interior, cu aranjament pentru cină festivă.