uşa de la intrare

luni, 20 iulie 2015

Lansări reci, cu gheață, ca șprițul de vară

       
Motto:         Zece negri mititei
                     Vin să tragă bila
                     Primul a venit piticul
                     Și a tras acvila.
                     
          Bine ne-am regăsit la rubrica ”Politică la scara blogului”!
          Să recunoaștem că ne-a fost dor. Tuturor.
          Au trecut repede cei trei ani de la locale. Au fost efervescente, vă amintiți? Uitați-le, sunt istorie! Pentru la anul se anunță carbid cu sifon, răcoritor, de vară. Titan ice, altă viață!
          Să nu trecem la subiect fără un preludiu din ăla cum numa eu știu să fac, de le moare tuturor. Cheful.
          Am decis să reiau politica la scara blogului în clipa în care se anunță primul candidat. Oficial, cu baloane, fulare, bannere, panou.
          Să n-avem vorbe la proces, că nu-s deloc virgina desculță în domeniul ăsta. Când m-am apucat să scriu prima oară, mulți nu îndrăzneați să respirați, pentru ca mai apoi, unii să descoperiți magia anonimatului care v-a întărit coaja pe ouă și v-a făcut să dați frâu liber analiștilor care zăceau latent în voi.
            Nu mă sperie crizele de personalitate ale unora care aveți senzația că trageți de sforile orașului ăsta, dar în realitate nu vă puteți număra degetele de la picioare fără să le atingeți cu arătătorul. Pe mine mă interesează candidații la primărie, nu figuranții.
          Să nu începeți cu întrebări retorice și di- sau trileme existențiale, că cine sunt eu să-mi dau cu părerea și să iau la scuturat candidații, că vă lămuresc scurt: am toate drepturile din lume să fac niște precizări în legătură cu soarta orașului ăsta care pare blestemat, să spun ce-mi convine și ce nu, la candidați, căci, prieteni, dacă doriți funcții publice în administrație, nu vă așteptați să vă fie calea presărată cu crini imaculați! 
         Nu este momentul să vorbesc despre cei trei ani care au trecut, dar nici nu voi trece peste ei, pentru că au marcat cel mai dureros handicap pe care îl manifest: incapacitatea de a face alegeri potrivite. Asta e, în viața mea, alegerile proaste au fost succesive, uniforme și lineare. Sunt dezamăgită, dar nu vinovată. Alegerile mele nu reprezintă trădări. Epuizez posibilitățile prin care încerc să conving că sunt utilă sau eficientă, dar, dacă nu reușesc, mă resemnez și trec mai departe. De fiecare dată îmi promit că nu o să mai fiu pătimașă, că nu voi manifesta devotament în lucrurile în care mă implic, dar știu că asta e doar o refulare, în realitate nu o să mă schimb niciodată. Important e că nu mi-e rușine niciodată, de mine sau cu mine. Aș putea spune, la momentul ăsta, că toată lumea a înțeles cum procedez. Nimănui n-o să-i spun vreodată că e frumos și deștept. Rolul meu e să  spun că lucrurile stau un pic cam altfel și chestia asta deranjează al dracului, după o vreme, chiar dacă la început fiecare e bucuros că cineva îl mai conectează la realitate. Între timp apar orientații anatomic, care ocupă rapid cu limba toate orificiile respectivului. Atâta necaz să am eu pe suflet, că s-au îmbătat primarii de putere si s-au crezut Ramseși! Deci, despre perioada de la ultimele locale, vom vorbi la momentul potrivit, acum nu am dreptul moral să aduc în discuție persoane care sunt grevate de probleme serioase sau potențiali candidați, a căror candidatură nu s-a decis.
         Sunt salariata primăriei de 25 ani, să nu v-așteptați că voi transfera vreodată informații din interior sau din documente, nu pentru c-aș fi semnat vreun contract de confidențialitate, dar pur și simplu nu e nevoie, pentru asta sunt deja activi prea mulți voluntari, iar instituțiile de control si verificare a legalității au probabil metri cubi de documente pe masă, primite de la anonimi binevoitori. Trădarea secretului de serviciu ar trebui sancționată cu pedeapsă mai mare decât cea pentru crime în serie, dacă ar fi după mine. Apropo, asta  va fi una dintre dorințele mele ca cetățean, formulată ca rugăminte pentru viitorii candidați: vă rog eu, treceți pe platforma-program înființarea unui birou de redactare anonime si reclamatii, ca să nu mai fie nevoie să se facă precizarea ” sunt cutărica, salariată a primăriei, dar rog anonimat”. Să fie așa, ca o recunoaștere oficială a trudei unora care suportă cu greu statul degeaba și pârdalnica de fiziologie și să nu mai fie nici primarul neputincios în a soluționa astfel de situații. 
          ...
          V-am avertizat că am preludii lungi.
          Să trecem la subiect. Pentru o mai bună administrare a informației, să începem cu o întrebare: e cineva care a crezut că piticul va începe o viață de pensionar, pașnică și resemnată, strivit de cele 300 voturi care au făcut diferența în 2012? Știu, mulți am crezut asta, mulți ne-am dorit asta, dar e nasol să treci peste mesajul zilnic: du-te dracului înapoi la tine la Moldova, o să pleci de-aici cu traista-n băț! Fiecare dintre voi, cum ați reacționa? Eu recunosc că mi-am dorit din tot sufletul momentul prăbușirii lui, pe alocuri i-am dorit și moartea, ce naiba, suntem creștini patentați, noroc că Dumnezeu nu ne ascultă chiar toate dorințele. Și n-am înfipt ace-n păpușoaie de cârpă, să fie clar, asta e distracția altora. Se zice că pe un om căzut în cur, e bine să nu-l mai întărâți. Precizez că-n cur, pentru că nu știe căzătura în genunchi, asta e vizibil. Pe mulți i-am auzit folosind tabloul ăla plastic cu șarpele căruia i-ai strivit coada și nu capul, în ceea ce-l privește pe pitic. Pe alții i-am auzit compunând basme cu diavoli, vrăjitoare și farmece. Vă dați seama că nici eu, care-s fană Hari Pocăr, n-am crezut în raftul lui cu poțiuni viperine sau cu cozi de drac legate la temelia primăriei, plus că, nu știu cum să vă zic, e gloată mare de nehoieni, la vrăjitoare și la răsfoit evanghelii (după care se duc la moaște), dar piticul nu e printre ei. La el, lucrurile au fost dintotdeauna simple. A știut cu cine și ce conexiuni să facă. A știut de ce fel de oameni să se folosească. Le-a știut tuturor valoarea și prețul. A evaluat ca un ovrei bătrân, fiecare uncie de caracter. Pe fiecare l-a cumpărat cu prețul corect. Un nemernic - veți spune- un nemernic care s-a folosit de oameni! Exact aici am vrut să v-aduc. Unde este slăbiciunea, la el? El e negustorul, nu marfa. 
           A avut loc lansarea UNPR, filiala Nehoiu. Mi-ar fi plăcut să fiu invitată, mie-mi plac structurile un pic militarizate (Slavă Domnului că nu mă cred și parte din ele, avem un caz la primărie), e disciplina mai mare acolo, iar democrația e doar chestie de detaliu. Deci, înțeleg alegerea făcută de pitic. Am apreciat participarea numeroasă a susținătorilor, pe mulți dintre ei îi am și în alte poze de grup, de la alte lansări, sau din campania altor candidați Pe unii i-am întâlnit în birou la Lungu, insistau cu detalii mizerabile despre pitic. Pe alții i-am întîlnit chiar în noaptea victoriei lui Lungu, stând la coadă la îmbrățișări. Nu, oameni buni, nu are nimeni nimic cu voi, sunteți în siguranță acum, doar că am vrut să argumentez noțiunea de marfă. Mulți spuneți că nu mai vreți nemernici, nu mai vreți trădători în administrația locală. Atâta vreme cât vor exista alegătorii traseiști, tot atâta vreme vor exista și candidații traseiști. Caracterul candidatului e infect? Atunci, cum analizați asta? Piticul îi angajează pe unii la primărie, le dă și casă, le dă și un teren ca sa-l vândă și să-l facă bani, ei  forțează vigilența piticului(ca să nu zic că-l fură), el îi dă afară, îi ia Lungu de buni, le dă și el o pâine, lor nu le ajunge - vor două -  se duc înapoi la pitic, piticul îi primește, protector. Alții urlau în noaptea în care a pierdut piticul, că vor protecție de la poliție pentru că-și simt viața în pericol, oamenii lui Lungu le vor da foc la casă. După trei zile erau la poarta lui Lungu și se așezau în genunchi. Fascinați fiind ce ceea ce vedeau în fața ochilor, au uitat să se mai ridice, dar pot să bag mâna-n foc că pe ultima sută de metri vor fi în genunchi la poarta piticului sau la altă poartă, după caz.
           De aia insist, mai ușor cu pianul pe scări, când vorbim de traseism și trădări.
           În pozele de la lansare am văzut oameni care nu s-au dezis niciodată de el, nu l-au trădat. Sunt puțini, îi numeri pe degete. Pot să pun pariu că în momentul în care se va înregistra o tulburare cât de mică, mai ales în PSD, se vor mai duce vreo câțiva lângă el, lustruindu-i bombeurile cu manșeta de la cămașă. E efect de roată sau joc la două capete, el știe bine ce e aia, căci stâlpi ai social democrației de la Nehoiu băteau palma și cu el, cu două zile înainte de alegeri, acum 3 ani. Lipsește din poza de grup, reprezentanta oengeurilor, dreptstâlpnica susținătoare a indiferent cui oferă un os cu ceva grăsime pe el, deținătoarea formulei magice pentru învrăjbit tată cu fiu, făurara celor mai înfiorătoare minciuni. Ah, da, oengeurile sunt apolitice, uitasem!
           Așadar, să nu le ducem grija lor, candidaților, s-o ducem p-a noastră și să așteptăm alinierea la start, așa e corect!
           Va fi un an dur, o să-l tratăm și cu ceva umor, ca să  fie mai suportabil. Și v-aș sfătui să nu reacționați violent la observațiile mele, păstrați-vă energia pentru articolele care vor apărea în publicațiile carnasiere, alea cu atac la persoană, unde veți citi  și ceea ce nu ați știut vreodată despre voi.
           ...
           Primul negru mititel
           Și-a  ales culoarul 
           Cine vine după el
           C-acum trece anul?
Later edit: Nu vă faceți probleme cum rezolv eu aroganța de a folosi porecla, în cazul acestui candidat. Mă descurc.
           
           
          

marți, 16 iunie 2015

Garçon, înc-o tinerețe și de restul, caramele!

Pentru colegii mei, Nicu Frâncu, Titi Avrigeanu și pentru  toți cei care nu au putut fi prezenți la reîntâlnirea promoției 1985.


              Un talmeș-balmeș de emoții și prea puțin aer, așa a-nceput ziua de sâmbătă. Mă uitam la cămașa necălcată și mă gândeam, ca în povestea cu drobul de sare, că dacă o calc eu, sigur o s-o distrug. 

          M-am uitat a mia oară la dulapul cu pantofi și i-am scos totuși pe cei roșii, pentru școală, ei mă duc singuri când mie mi se taie picioarele, plus că așa am enervat-o pe doamna de geografie, când m-a dat afară de la oră, cu sandalele de Guban. I-am  pomenit încă o dată, pe Rădoi și pe Cristina, într-un context biblic, căci pe ei i-a mâncat în nostalgie să ne revedem după 30 ani, mai ales pe Rădoi, pe care, la începutul primăverii l-a pălit astenia și m-a sunat. Știți cum e la bucureșteni, ei nu-s cu verdele fagului și cu mâțișorii răchiților, n-ascultă ”Au înnebunit salcâmii” la semafor, ei o ard social. M-a luat pe ocolite, că așa era și-n liceu, până apuca să-ți spună că a luat foc ceva, se făcea totul scrum. Că el ar vrea să-și vadă colegii, că-i e dor de noi...
          Cerul cădea pe mine, bucăți-bucăți. Zic:
          - Rădoi, stai așa că nu prea s'tem mulți disponibili, că unii-s așa, unii pe dincolo, că n-am timp să-i caut pe toți, că nici nu știu de unde să încep...
          Ete, na, ți-ai găsit să nu știu eu de unde să încep ceva, dar începeam să mor câte un pic, mi-era atât de frică să mă-ntâlnesc cu ei!
          Așa că a picat totul pe Cristina, ea nu știe să refuze, draga de ea; nu pe noi. Probabil că încă mai păstrează calmul ăla vecin cu deprimoza, de pe vremea când insista să-i plătim cotizația la UTC.
          Manole, Manole, cum ți-am înțeles eu disperarea, abia după 30 ani! Cum m-am mai rugat eu să concentreze Dumnezeu toate tăriile cerului și ale pământului, să livreze vreo 10 piedici, ca să nu se întâmple întâlnirea!
          Cum să le spun eu că de-a lungul vieții, nimic n-a mai fost atât de frumos ca în liceu, că tare n-aș vrea ca ceva sau cineva să aducă atingere amintirilor mele frumoase?
...
          La ora 13 am urcat scara liceului și-am zis: d-apoi, dacă am ajuns până aici, trebuie să fac tot posibilul să fiu eu, aia de mă țin ei minte. 
          La ora 14 s-a umplut clasa dintr-o dată, nici nu mai aveai când să bocești.

          Pe  Rădoi îmi venea să-l mai iau un rând la palme, nu s-a schimbat deloc, putea veni lejer îmbrăcat în uniforma de atunci. Pe Marian Baniță l-aș putea recunoaște doar după voce, deși nici el nu s-a schimbat prea mult. Petrică Baniță a avut noroc că a intrat odată cu Marian, așa l-am dibuit. La Valerică Baciu am avut un dubiu, iar el mi-a zis: tu ești Cristina! 

          Dan Ionescu e la fel de mucalit, am râs cu lacrimi. Venise să se-mpace cu domnișoara de mate, care nu l-a băgat în bac, doar că domnișoara nu ne-a onorat festivitatea.
          Am fost prezenți 17 din 34, de la XII-C. De la A a fost doar o fată, iar de la B au fost vreo 6. Nu l-am recunoscut pe Costel Coman de la B, pe Ninel Dumitru l-am recunoscut imediat, la fel și pe Gabi Dragu (băiatul, căci fata a lipsit).

          Când ne-am așezat în bănci și profesorii la catedră, aș fi vrut să treacă 473 de buldozere și 827 de cilindri compresori peste mine, m-aș fi simțit mai relaxată.
          Doamna de franceză a strigat catalogul, în lipsa domnului diriginte. Nea Titele, ne-ai lipsit cum nu putem să-ți spunem din vorbe! Ne-au lipsit toți cei care au ostenit prea repede: Domnul Briciu, Domnul Director Neagu, Doamna Georgescu de biologie, Domnul Diriginte Dumitrescu, Dinu pedagogul, dragul nostru Marius.
          Fiecare și-a făcut rezumatul vieții, în aceste momente am regăsit mimica și gesturile fiecăruia. Lui Rădoi i-a lipsit pixul din mână, dar răsucea un pix imaginar, totuşi. În fața profesorilor, toți am fost ca pe vremuri, la lecție; nepregătiți.

          Jumate din ei au copiii doctori sau viitori doctori. Cealaltă jumătate, copii prin alte facultăți. La români, asta e legea fundamentală a părintelui responsabil, să-și împingă copilul mult înainte, să-l ajute să ajungă mult mai departe decât a putut el. Ăsta e absolutul pentru el, părintele, copilul să-i ajungă Domn.

          Am mai risipit emoțiile, tot dragii de profesori ne-au ajutat. Acum 30 ani erau tineri și entuziaști, navetiști de București și de Buzău, s-au dat jos dintr-o rată în centrul comunei, având în mână câte o valiză cu cărți. În bănci îi aşteptam noi, loazele, crezând c-o să-i fentăm. N-a mers. 
          Toți aveam în față o tinerețe care țopăia joc de iele zbuciumat și nebun...
          Ne-am mutat la restaurant. Cum să zic, ca să mă-nțelegeți? De cum am intrat pe ușă, metamorfoza a fost scurtă și rapidă. Ca-n basme. Ne-am dat de trei ori peste cap și ne-am trezit acum 30 ani. Transcendere, transgresare, magie? De toate.

DJ a fost Florin Briciu, cel care dădea discotecă la vremea aia, în cămin la Lunca Priporului. Tot, tot, tot ce ascultam și dansam pe vremea aia, am dansat acum. Toți. A fost nebunie generală. Nu manele, nu Pinguin. Am experimentat totuși ceva ciudat, numit Mușamaua, la început am fost uluiți, apoi imediat curioși și ne-a ieșit experimentul. Vecinul Marin de peste gârlă de pensiune mi-a mărturisit că am cântat mai tare decât interpreții și cunoaștem repertoriul. 
          Țuica a fost perfectă iar vinul de la Vișan, ambrozie pentru zei! De aia am și dansat toți așa de mișto. Nimeni n-a stat jos, ne mai izgonea Florin la mâncare, căci nu ne dădeam duși.
Profii au fost foarte încântați, noi la fel. 
          A doua zi ne-am adunat la potroace, tot la Roza, apoi i-am condus pe fiecare. Plecau înapoi la treburile lor, la viețile lor. Ăsta a fost un alt moment greu. Tot după 30 ani înţelegeam ciclicitatea romanului Baltagul.
          S-a terminat prea repede. A fost mai întâi seară, apoi s-a făcut dimineață și am pornit către următorii 30 ani.
Later edit: au lipsit oltenii, iar noi am uitat de piesa preferata a lui Florescu: frunzuliță de susai, și-a luat soacră-mea cai! Și-a amintit de ea Cristina, când ne îndreptam către casă, la 3 dimineaţa, cu pantofii-n mână.

duminică, 5 aprilie 2015

Individul și gloata

Dincolo de sărbătoare, de praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, se află pilda puterii de decizie a gloatei. În contextul în care am ales s-o evidențiez, nici nu merită denumirea de mulțime. Gloată.
Singurul moment glorios și fastuos din viața pământeană a lui Iisus este Intrarea în Ierusalim, pe spinarea asinului. Onoruri ca pentru un veritabil împărat, gloata, în delir admirativ: Osana, bine este cuvântat!
După nici o săptămână, aceeași gloată striga, sub o altă formă de delir: LUAȚI-L ȘI RĂSTIGNIȚI-L !

miercuri, 1 aprilie 2015

Dacă funcţia nu poate fi doamnă, să transformăm doamna în funcţie.

Misoginismul social impune nişte reguli mucegăite, inspirate din râvna fără de epuizare a celor 3 evanghelişti ai unei perioade detestate: Marx, Engels şi mai ales Lenin. La ăştia, poate mai puţin la Marx, care propovăduia socialismul ştiinţific dar se mai scăpa prin teze cu ceva idei capitaliste, toţi erau proletari, tovarăşi, camarazi,  "Omu(i)e mai presus de toate" şi muierea nu e om, deci ea nu există dpdv al clasificării socio-profesionale. Adică, mai pe româneştelea, nu spunem: doctoriţă, profesoară, ingineră, directoare, nici măcar atunci când funcţia este precedată de substantivul folosit ca termen de politeţe, "doamnă".  Nu avem voie să spunem doamna doctoriţă, doamna profesoară, doamna ingineră, ci doamna doctor, doamna inginer, doamna bărbat, pentru că aşa au stabilit nişte plicurici. Funcţia moare-nţepenită-n reguli sociale, nu se acordă în gen sau caz, că e necaz.
Pe de altă parte, în cazul anumitor funcţii, măricele şi amplasate la vârful pirami(z)dei soaciale, sună bine să ţi se spună "doamna ministru", dintr-o dată parcă ţi-au crescut şi coaie, le simţi cum atârnă.
Mă apropii tiptil de problema care m-a intrigat.
Dacă există masculul alfa într-o funcţie reprezentativă, parcă nici coaiele lui nu stau liniştite şi vrea s-o propulseze pe femela pe de lângă el, indiferent de statutul pe care-l poartă ea. De la boarfă la soţie legitimă, femeia vrea să fie ca păduchele-n frontline, să ştie lumea că ea există şi deasupra feţei de masă, nu doar dedesubt (în cazul amantelor), şi are şi ea implicare socială, în cazul soţiilor.
În plină expansiune a statului de tip poliţienesc, când nici o instituţie nu mai are activitate reală, în afară de balotat documente care trebuie să ajungă la DNA, unii se gândesc cum să consilideze instituţia Primei Doamne. Extraordinar, era exact ce ne lipsea! În primul rând, denumirea e nefericită rău de tot. Primele doamne, de plictiseală sau de kiki mentosane şi de doi lei bomboane, se vâră în acţiuni caritabile pentru că dau bine, dar nu ne-am dilit la cap să le suim pe nişte socluri şi să le facem marmorigene. Adică, dacă n-a mers cu înfiinţarea cabinetului de control al primului ministru, de ce dracu ar merge cu instituţia primei doamne?
Toată lumea e sătulă de prime doamne, prime surori, prime ţiitoare. Conştiinţa colectivă acceptă ideea de doamnă doar în metru individual, particular, nu asociat cu puterea.

luni, 10 februarie 2014

Eşti din Nehoiu, dacă...

          E animaţie mare pe facebook, emoţii şi veselie, nostalgie, regrete...
          S-a creat un grup care a polarizat în câteva ore,  8% din populaţia Nehoiului. La început am fost rezervată, eu nu cred în grupuri, sau, cel puţin, nu toţi înţeleg rostul unui grup. În scurt timp, am realizată că oamenilor le este foarte dor de Nehoiu, de "acasă" al lor. Le e dor de copilărie, de adolescenţă, de prima ţigară fumată şi de prima vodcă la bar la Romică, la Pişă Colţu', Căţeaua Leşinată, Romdorel, Cristal, Curu'Gol, Acvariu, Montana....frate, măcar am avut baruri, dă-o-n morţii mă-sii de industrie şi de producţie! Care cui i s-a sculat de afaceri, a deschis un mic bar. Ce să facem, asta era cerinţa consumatorului. Acuma, serios, dacă se cereau ştergare cusute, se făcea magazin de aşa ceva, dar s-a cerut bar. Nu era oricum cu barurile astea, să ştiţi! Fiecare avea amprenta, brandul lui. La unul te desăvârşeai în alba-neagra, altul era cu plasare de produse, altul era cu nişte amărâte de traseiste, care amestecau de zor nişte cocktailuri de toate culorile, era la modă Curacao la un moment dat, apoi încercau săracele, să fie ofertante, da' stomacul, nu şi nu, Batman! Batman!
           Generaţii la rând şi-au făcut botezul prin seria de baruri din Nehoiu, poate nu era rău să fi încropit de un muzeu. Fiecare generaţie a fost grevată de o anumită cultură sau de o subcultură ( băi, să nu mă mai înnebuniţi că de fapt, cultură înseamnă să fii citit, că mor!). Dpdv al muzicii care le-a influenţat, au fost generaţiile pop, folk, rock (cu subdiviziuni), electronică, progresivă, psihedelică, etno, emo şi manele, se ştieeee, să moară dujmanii!!!!
            Fiindcă sunt mai dinozaură şi au trecut multe generaţii pe sub ochii mei, aş putea spune că există o direct-proporţionalitate sau, mă rog, o corespondenţă între nivelul intelectual şi muzica preferată. Generaţia care a îndoit bara de la han, de lângă baba Enache, a fost cea  mai scuturată, ca să zic aşa, pentru că ei compuneau şi interpretau muzica , nu doar o asculau la aifoane şi zmartfoane.
             Indiferent dacă era vorba de Glacial, Mamaia, Stolichnaya, Tanita, Scandic, Săniuţa sau Mitilic, viaţa era frumoasă.
             Unii am apucat filmele cu pelicule pe role, la club, unde nea  Jan mai ieşea la ţigară şi uita rola să meargă în gol, Şuşu avea de învăţat pentru facultate şi ameţea şi el rolele. Alţii au apucat filmele pe casete video la părinţii Vandei acasă, unde beneficiam de intrare moca şi 25 de lei pentru traducere acolo unde nu era prezentă Irina Nistor. A venit generaţia filmelor la Casa de cultură, apoi a dispărut din toată ţara conceptul de cinematograf., aşa cum a dispărut conceptul de industrie, economie, muncă în general.
             Au plecat mulţi din Nehoiu, rând pe rând, fascinaţi de mirajul Occidentului sau constrânşi de împrejurări, unii au dus-o rău, cu atât mai rău cu cât erau departe de casă, iar alţii, cei cu mai multă carte şi opţiuni mai bune, nu s-ar mai întoarce acasă; zic ei.                  Îşi pun pe facebook poze cu nişte case mari, maşini lucioase, vacanţe cu scoici şi nisipuri de aur, dar, în sufletul lor se adună amintiri cu o lume minunată, cu oameni străini dar atât de familiari.... I-am avut pe Ioşca, pe Seica, pe tanti Tereza care se uita la cer când se înnora şi zicea: "Vai, Bela, mergem un casă că uite ce venim un puloi mare!". I-am avut pe Bârhălică, pe Leonte, Bahama, minunatul Ghiozdan!!!  Pe nea Dan croitorul, nea Fănică cizmarul, nea Ganga fotograful, nea Costică gogoşarul, nea Kostas grecul cu păpuşele de zahăr... Asta nu e faună, cum ar zice unii, ci sunt oamenii acestui loc. Sigur, am putea dezvolta o enciclopedie a personalităţilor locale. Să nu credeţi că nu am în lucru aşa ceva, dar e mult de lucru, vă anunţ eu când e gata, tocmai pentru că nu vreau să se piardă identitatea acestor oameni din aceste locuri minunate.
            Dincolo de emoţia pe care ţi-o dă o fotografie cu locuri şi oameni dragi, dincolo de amintirile învălmăşite în suflet, se simte ca o suflare îngheţată, implacabilitatea timpului. Ne e frică de el. Este frumos să îţi ţii copilul de mână, să-l înveţi să facă primii metri pe bicicletă, dar tu îl vezi de fapt în el, pe copilul din tine, cel care a rupt toate gardurile încercând să meargă cu bicicleta, cu mulţi ani în urmă. Pentru o clipă, uiţi să priveşti spre copilul tău şi îl cauţi disperat pe copilul  care erai...
            Ei, bine, doar aici te poţi întâlni cu el, şi asta e garanţia că eşti din Nehoiu
           ...
           Mi-ar plăcea ca grupul ăsta să nu devină o arenă în care se sfâşie leii, iar cei din amfiteatru să aplaude sau să arunce cu pietre. Sunt puţine locuri curate în jurul nostru.
           Dintr-o singură zi de depănat amintiri, deja se poate scrie o carte.
         
         

joi, 6 februarie 2014

Sfaturi utile pentru posesorii de zmar'foane

          Dacă aveţi norocul să intraţi în posesia unui zmar'fon (smart phoeon - pentru dive, smart phone - pentru grammar/spell nazi), este bine să ştiţi următoarele lucruri, ca să nu fiţi nevoiţi să prăbuşiţi întreg departamentul de comunicare şi relaţii cu clienţii, cum am făcut eu. Vodafone a fost compania ghinionistă.
          Dacă sunteţi o trudă sufocată de piţiponceală, ignoraţi acest tutorial, Angry Birds nu e compromis. Sar peste categoria voastră, căci, la Nehoiu reprezentaţi o minoritate jalnică. Bărbaţii vor femei de tip sauvage, dacă tot plătesc, şi nu genul Amoeba (nu vă faceţi griji, e de bine, asta e  o eucariotă protozoară, sună destul de mişto ca să staţi liniştite).
          Dacă sunteţi un distins domn de afaceri, ignoraţi chiar şi internetul, viaţa a demonstrat că vă descurcaţi şi fără el. Aveţi opţiuni nelimitate în orice.
          Dacă sunteţi un biet amploiat, începeţi să deveniţi atent, căci , sigur nu aţi achiziţionat telefonul prea uşor şi, mai ales, sigur nu v-aţi interesat de la început care-s misterele lui. Copiii nu au avut timp să-şi bată capul cu dvs, iar colegii s-au scos spunând:
          -Aaaa, eu nu am modelul ăsta!
          Dacă aţi obţinut telefonul moca, de la reţea, nu mai e cazul să vă spun că pe el scrie Made în China, e cu o juma de kil mai uşor decât originalul şi puteţi să folosiţi instrucţiunile pentru preşurile din maşină, e acelaşi lucru, având acelaşi rezultat; unul bun.
          Indiferent ce ţineţi în mână, crezând că e un smartphone, în momentul în care vreţi să-i ataşaţi sim-ul, veţi constata că nu se potriveşte. După ce îl faceţi de tot pornoşagul pe băiatul care va răspunde la Relaţii cu clienţii (Doamne, dacă e fată.....e vai de capul ei!), insistaţi cu morţi, cu anatomie comparată, să vă trimită cartelă prin poştă, fiindcă noi nu avem reprezentanţă Vodafone la Nehoiu. O să insiste fraierul că trebuie să mergeţi la Buzău, dar contraatacaţi cu un nou set de direcţionări către părţile anatomice ale mamei sau nevestei... Nu cedaţi, e important ! Umiliţi veţi fi pe veci, dacă vă retrageţi.
          Dacă nu aveţi răbdare până vine microsimul, mergeţi la băiatul de la Cosmo, lângă Casa de cultură. El are un şmecherez din ăla cu care taie cartelele. Bine, pe a mea n-a putut s-o taie, era prea groasă, e de pe vremea când exista Connex Go şi Un cent pe minut, dinozaurii ştiu despre ce vorbesc. Aşa că a scos o foarfecă de tăiat via şi a rezolvat. Serios, mi-a ataşat simul ăla mutilat în zmarfon şi... merge.
          Bun,şi vă racordaţi la reţea... Din acest moment şi până peste 24 de ore veţi înregistra costuri de parcă aţi fi efectuat un zbor pe Lună şi o vacanţă în Bali. Cercetând tot meniul, veţi avea tentaţia să apelaţi serviciul Data sense , unde veţi vedea nişte parametri aberanţi şi veţi simţi cum venele de pe tâmple vă vpr transforma într-un klingonian. În momentul în care apelaţi reţeaua, ăia deja sunt trecuţi pe Neuleptil, Xanaxul e deja o glumă.
          După un hectar de morţi antrenaţi în discuţie, vă veţi lămuri: Aţi făcut double trouble, adică aţi avut activate toate reţelele de ieşire  la net, aţi călcat de-a pleanul, ca mistreţul prin salăţi, timp în care terminalul, adică secătura de zmarfon şi-a făcut toate upgrade-urile şi update-urile. V-a deschis toate aplicaţiile, extensiile şi căcăţişurile.
          Nu vă grăbiţi să vă activaţi busola, speriaţi fiind de tragedia din Apuseni. E suficient să aveţi în agendă numerele de telefon ale unor pădurari destoinici, din zonă. Eu trebuie să găsesc alte opţiuni, nu cred că s-ar repezi vreun pădurar să mă salveze, afară doar de unul cu care am fost eu colegă 8 ani .
          Atent la nevoile populaţiei, useleul a ajuns la concluzia că e musai să pună un pădurar la interne, deci, Frunzăverde, precum şi numele îl recomandă, e numa' bun. A fost Ministrul Pădurilor; mă rog, şi al Turismului; ok, şi al Apărării. Şi ce dacă e metalurgist? Le găsiţi voi nod în papură la toţi!


          

luni, 27 ianuarie 2014

Schimbistul oral, cea mai de sus categorie a tehnicienilor sociali

          Schimbistul oral este trâmbiţacul de doi bani, incapabil de acţiune, ci doar de tranca-fleanca-mere-acre. El schimbă lumea doar cu trăncăneala.
          Am dat de unul d-ăsta, pe facebook. Unde dracu în altă parte ne putem preface că suntem Omul-Liliac, Super- Filosoful, Femeia-Fantastică... ?  Doar  nu ne-am tâmpit să recunoaştem că, de fapt, suntem Tristul-de-la-etajul-3, Freacă-Menta-de pe Vale sau Şmechera-de-pe-Merilor.
         Copii, aţi remarcat că nu mai fac off road pe bloguri! E musai să mă credeţi. Dacă aţi face-o, înseamnă că v-aţi acorda ,vouă înşivă, o notă bună. Nu comentez nicăieri,  pentru motivul că fiecare face absolut ceea ce doreşte, ne-am căpătat dreptul la libera exprimare. Este bine să fie diversitate, să fie mândrilişti, corcodelişti, muzgocişti....  Fiecare să spună ce doreşte. Cum aş putea eu, care am dat în pitic până mi-a venit sânge-n nas, să spun acum că cel care dă în altul e nebun? Cum? Capul face, capul trage pentru toată lumea, fie el vlădică, fie opincă.
          Deci, oricine e nehoian şi e preocupat de soarta acestui oraş, e liber să se exprime. Unii nu-l vor pe Lungu, alţii nu mai vor să audă de Corcodel, alţii îl iau în balon pe Doru. E normal, diversitatea instalează echilibrul, dacă nu cumva şi democraţia. Există un mecanism simplu, survine cu o frecvenţă de 1 la 4 ani, se cheamă vot. Toţi aşteaptă votul ăla, imediat ce începe să curgă cea de-a doua jumătate a mandatului. Este singura măsură a activităţii unui primar. Unii, mai comenează pe bloguri. Nu asta e modalitatea de a li se lua în considerare părerea, însă.... anonimatul  e mai confortabil, dar  nici aici nu am a comenta ceva împotrivă
          Ceea ce mă scoate din sărite şi m-a făcut să reacţionez, a fost atitudinea unora care nu au, nici în clin, nici în mânecă, cu Nehoiu. Sunt nişte metropolitani cocliţi, care ne consideră cromagnonieni şi care vin, brutal, să ne înveţe cum să folosim apa caldă. Un bucureştean având  rădăcini ale ascendenţilor  în Nehoiu a tras concluzia, zeflemist şi sancţionator, că Nehoiul copilăriei lui a fost distrus pentru că a încăput pe mâinile cui nu trebuia, iar noi, nehoienii, am fi oarecum vinovati ca i-am stricat filmul nostalgic. Nu se referea doar la Lungu, ci la întregul istoric admnistrativ post-decembrist. Eu reuşesc să-l ignor, deşi era greu, dar el insistă să-mi comenteze mie părerile, care erau departe de frichinismele lui, ca subiect. Mi se adresează, chiar! Pretinde că e sătul de propagandă ieftină... Păi, 'tu-ţi luna mă-tii io, dacă te mănâncă în muşchii circulari, stai să-ţi amintim, pioşi, atunci când ne întrebi de ce a dispărut omul care munceşte şi s-a instalat ăla care fură, că tac-tu a fost printre primii care au inventat evaziunea fiscală la Nehoiu, când a deschis o consignaţie fără prea multe hărtii înregistrate pe la Fisc. După ce a închis taraba, constrâns de lege, a revenit cu alte planuri de afaceri. Corcodel îl ţinea la uşă şi nu-i lua în seamă elucubraţiile şi ameninţările cu pilele lui şmechere. De Lungu nici n-a avut tupeul să se apropie, nu l-am mai văzut prin Nehoiu, l-o mai fi liniştit legea, pe alocuri. Şmecherul tată era la fel, arogant, îi lua la mişto pe funcţionari, era obraznic cu secretara. Cu mine a încercat doar o dată să fie impertinent, după aia m-a ocolit toată viaţa.  Aaa, de aia e Nehoiul de căcat, pentru că nu i-a dat primarul jumate din terenurile localităţii şi nu l-a lăsat să-şi scuture el ciucurelul pe nehoieni?
          Am înţeles, nostalgia te duce spre anii tinereţii, când veneai la Nehoiu, mâncai, beai, cordeai niscai băştinaşe proaste care se pişau pe ele de emoţie că erai student bucureştean şi fumai Kent (că în rest erai urât cu spume) şi cam atât.
          Bă !!! Ăştia care doar v-aţi plimbat valiza cu boarfe prin gara Nehoiului şi aţi încercat să vă îmbogăţiţi de pe spinarea nehoienilor, BUIE,  MĂ !! Şi, hai sictir , că ne-am săturat de  fiţele voastre!        
         Noi, aici,  putem să ne rupem capetele, unul-altuia, suntem între noi şi avem un interes comun. Voi, care aţi venit p-aici doar să goliţi sticle de băutură şi să trageţi câte o ţigară "specială", vedeţi-vă de metropolele voastre, statul vă vrea ageri şi p-acolo!
         Mai era un tâmpit astă vară, care, revenind după 15 ani din Occident, spunea scârbit: n-aţi mai evoluat, mă, sunteţi ca acum 15 ani când am plecat. Salutări din patru litere şi ţie, mă! Cât ai stat aici, ţi-a fost dragă munca, precum boului şaua ! Bijniţă cu blugi, ţigări şi vegeta, după care , fuga în altă ţară! Foarte bine, fiecare se duce după steaua şi după interesul lui, dar nu veni să ne scoţi pe noi vinovaţi că zacem în ruine, pentru că nu noi am vândut ţara asta. Nici măcar primarii nu au făcut-o, ei sunt eşalonul 4 în ordinea intereselor! Voi credeţi că i-a întrebat cineva dacă vor să se ducă la dracu toate pământurile, pădurile şi fabricile? Şi dacă se împotriveau, tot aia se întâmpla.
          Oameni buni, când mai daţi de câte un plicurici din ăsta care ne învaţă pe noi tabla înmulţirii, facaţi o scurtă scanare pe istoricul lor, ca să îşi adune căcatul cu mâna şi să îşi vadă de treaba lor! Nehoiului îi ducem grija noi, ăştia care aici ne-avem rostul, fie că e cel dintâi ,fie că e cel de pe urmă.

marți, 31 decembrie 2013

That moment when...

           Nu-mi plac pragurile; prag de An Nou, prag de vârstă, prag de indiferent ce...
           Nu-mi place sfârşitul de an. Pentru unii o fi motiv de bucurie, dar, pentru mine e doar cronologie dură şi ireversibilă. Nu am nimic de reproşat anului ce tocmai se duce. Nu pun pe seama unei dimensiuni temporale nereuşitele mele, rateurile sau dezamăgirile. Tot ceea ce nu-mi place cum a ieşit în farfuria mea e din cauza mea, nu din cauza timpului.
           Vă mulţumesc din suflet, celor care aţi răspuns campaniei de colectat jucării. Sunt fericită, nici nu mă aşteptam la un asemenea feed-back. Am colectat foarte multe jucării, unele nou-nouţe, neatinse, vreau să vă asigur că au ajuns exact acolo unde trebuia: la familii cu 5,6,7 copii, unde jucăriile reprezintă ultima cerinţă pe lista de priorităţi, sau unde nu existau deloc. Am întâlnit copii care se jucau cu un adidas rupt, înfăşat în cârpe, sau cu mingi sparte. Acest lucru mă încurajează să menţin cu titlu de permanenţă această campanie, puteţi aduce jucării nefolositoare vouă, tot timpul anului.
           Am avut mult de lucru în cea de-a doua jumătate de an, pe fronturi diferite, teme diferite. Am dat greu simultane, dar am reuşit. Cam mare consumul de energie, simt destul de puternic că nu mai am nici măcar 30, de fapt, nici măcar 40 de ani. Doar că, încărcată la capacitate depăşită, eu funcţionez foarte bine, fără să trec pe avarii.
           Mă bucur că nu mă mai cert, am brusc o înclinaţie pasională către pace. Multora, nu vă place asta, sunteţi obişnuiţi să forjez doar în conflicte. Am tot obosit să vă răspund, când ne întâlnim, că perioada aceea a eşapării combustibilului meu ars violent,  a trecut. Eu , mai mult decât oricine, înţeleg scrisul ca manifestare a sufletului, a traumelor, a dramelor, a zbaterilor interioare. Nu judec pe nimeni care, nemulţumit sau dezamăgit fiind, scrie... Eu ştiu că pentru mine, scrisul a fost într-o perioadă antidotul otrăvii care mă omora încet. Chiar dacă unii pretindeau că sunt o biată nebună desculţă pe net, eu scriam, îmi vedeam de treaba mea. Fiecare să facă ce doreşte şi mai ales, ce simte. Ne asumăm, vrem-nu vrem, aceste stări. Am depăşit acea perioadă, am mai crescut şi eu, am alte opţiuni, alte căi de urmat. Respectuos vă rog, nu-mi mai duceţi grija, eu sunt un om care, deşi incomod şi reactiv, dezvolt nişte calităţi pe care oricine le recunoaşte şi le solicită. Cine îmi încredinţează mie un lucru, un serviciu, ca să-l organizez şi să-i dau o finalitate cumsecade, ştie că nu trebuie să stea cu emoţii. Recunosc asta chiar şi duşmanii mei. Dacă eu nu îmi fac griji pentru mine, nu vă faceţi nici voi.
            Nu ma simt bine când trebuie să fac bilanţuri, dar, dacă tot e bună şi mare cafeaua asta pe care o am în faţă, aş zice că în 2013 nu mi-am făcut prieteni noi, dar am cunoscut oameni de calitate platinum, de la care am invăţat lucruri pe care credeam că nu doresc să le experimentez ( de fapt, mă temeam) şi care m-au determinat să îmi acord mie însămi cea mai mare atenţie şi să fiu cea mai importantă persoană din viaţa mea. Mulţumesc, Simina şi Cătălin Croitoru!
            M-am mai burzuluit eu, pe ici pe colo, m-am mai înfruntat eu cu câte cineva, am ajuns însă la concluzia că viaţa e prea scurta, ca s-o chinuim cu sentimente negative. Nu, n-am ajuns nici chiar Maica Tereza, dar mă simt perfect când nu trebuie să înfrunt o ofensă sau să reacţionez violent la stimuli violenţi.
             Sunt şi situaţii când trebuie, dar nu pot să răstorn căruţa pe loc, una s-a petrecut chiar ieri, când mă aflam în biroul unui domn director de marketing sau de de toate, care domn m-a făcut să mă simt prost într-un magazin. E a doua oară, domnu' Zeamă, din cauza dumitale n-am călcat prin Big Smart vreun an, iar acum n-o s-o mai fac deloc, pentru că e nevoie de ceva mai multă calitate din partea ta, ca să mă iei în balon pe mine! Răducu te-a învestit cu o funcţie onorabilă, dar îi faci o defavoare crâncenă, purtându-te ca un mârlan.  În prezenţa unui colaborator al magazinului şi mai ales în incinta magazinului, nu mi-am permis să te pun la punct, dar o să ne reglăm replicile, te asigur! Dacă era să mă dea grămadă toţi aroganţii spoiţi cu oleac de cultură, nici nu mai ieşeam din casă!
          În fapt, voiam 100 de sticle de şampanie , iar pe raft erau doar 16. Am întrebat dacă mai sunt, mi s-a promis că se poate face rost de cantitate, distribuitorul a spus că în clipa aceea nu mai disponibil nimic, deci nu se putea face rost , colaboratorii mei m-au anuţat că au găsit la Siriu iar domnu' director m-a luat imediat în balon cu politica achiziţiilor, a dat-o cu direcţie spre primărie... Eu acolo eram să cumpăr ceva. Dacă nu aveai disponibil, nu era cazul s-o înfăşori în frust. Nu mă confunda pe mine cu fetele de la raft, care sunt obligate să îţi simta autoritatea de care eşti aşa de mândru şi cu care striveşti! Mie nu mi se dărâmă poarta de tine. Abia când am ieşit afară mi-am dat seama că, având în vedere dispreţul pe care îl ai faţă de instituţia în numele căreia cumpăram marfa, mă puteai lăsa cu ochii în soare. Am preferat sa spun "multumesc pentru intentie, totusi" si am tinut in mine replica. Ai fi fost in stare sa chemi paza, daca-ti spuneam ca esti nesimtit si nu ti-am dat motiv sa ma scoti la lectie. Data trecuta m-ai luat pe sus cu potera magazinului , cum ca am spart o tava de 3,8 lei, din plastic, de parca eu as cumpara asa ceva ! Nici nu o atinsesem. Am platit-o, dar tot impertinent te-am considerat, pentru ca ai fortat situatia.
          De preferat să îl contactaţi direct pe Radu Bularcă, dacă doriţi ceva anume de la magazinul acesta, el are şi o educaţie care îl recomandă pentru dialog. Pentru relatia cu clientii, poate n-ar fi rău să scoateti pe altcineva la uşă. De Big Smart îmi pare rău pentru că acolo găseam răcoritoare Bundaberg, cred că eram singura consumatoare, dar, nici un bai, comand pe net.
          Uite aşa sunt eu silită să aleg alte magazine, din cauza unor şmecheri care îşi studiază dialogul în oglindă, deşi mi se pare civilizat accesul la raft şi Big Smart e cam singurul pliat pe cerinţa asta. Resursa umană ne omoară.
          În rest, un an acolo, ca şi ceilalţi care au trecut. Se înmulţesc amintirile, asta înseamnă că îmbătrânim. Artificiile şi şampania, veselia de Anul Nou.... la asta se rezumă totul, la o arhivă mobilă a timpului.
          Vă doresc tuturor, prieteni sau duşmani, să faceţi alegeri inspirate în noul an, să găsiţi soluţii pentru toate problemele voastre şi să fiţi sănătoşi, mai ales! Cititorilor mei din strainătate, celor cu dor de casă, vă doresc putere şi răbdare, într-o zi vă veţi întoarce acasă! Recunosc, eu nu aş fi putut sta depare de casă nici o săptămână. Keep walking, my friends!
           LA MULTI ANI !

       

marți, 12 noiembrie 2013

O jucărie descoperă un zâmbet

Deschidem o nouă campanie umanitară, în scopul colectării de jucării, jocuri şi cărţi pentru copii.

joi, 7 noiembrie 2013

De ce nu poate face gura performanţă, simultan, în mai multe planuri


              Să profităm de faptul că suntem beneficiarii unei zone montane superbe (beneficiari înseamnă că avem voie s-o privim şi să facem poze, ca să le punem pe facebook) şi să învăţăm în câţiva paşi simpli, nişte dendrologie.
               Eu mă simt privilegiată, am făcut materia asta în liceu, cu moş Rădulescu, Dumnezeu să-l tot ierte, căci ce mişto era la ora lui, omul fiind surd şi nu-şi găsea mereu baterii pentru aparatul auditiv... Chiar daca în ora lui exersam cântatul la chitară pe după dulap, am reuşit să învăţăm şi vreo sută de denumiri latineşti, care nu ne-au folosit niciodată, dar ne-au lăsat impresia că planeta respiră mai relaxat şi se află mai în siguranţă cu noi.
              Există şi varianta rapidă pentru a stăpâni nişte noţiuni de specialitate, între două orale olimpiene, este recomandată şi creează un uşor avantaj secretarelor asistentelor din subordinea patronilor de exploatări forestiere (mai ales străini). Ei, nu săriţi aşa de pe raftul cu moralitate, că nu v-am făcut pe toate curve; un procent considerabil de 0,4% sunteţi fete serioase, tobă de carte.
              Azi vom învăţa termenii "PUIŞ" şi "LUPĂ". Nu, n-am anagramat literele la cel de-al doilea cuvânt, sunt la locul lor. Doar că lupa, în cazul nostru, îngroaşă rândul omonimelor.
              Mă ştiţi că-s o tipă narativă şi delicată ca drujba, aşa că am să vă descriu sursa acestor doi termeni greu încercaţi de Dex, dar atât de natural lepădaţi printre buzele discret conturate cu dermatograf negru, ale unei doamne.
              O săptămână întreagă am făcut naveta la Buzău. Dus - cu microbuzul, întors - cu trenul. Cu microbuzul e plictisitor, cu trenul e examen pentru admitere la Bălăceanca, one way ticket. Două zile la rând am avut onoarea să stau faţă în faţă cu o doamnă cam de vârsta mea, deci cvasi-pensionară, care avea pantalon din vinilin, cizme din vinilin peste genunchi, o bluză cu 3 numere mai mici, de se chinuiau ţâţele, nehotărâte, încotro să se înghesuie: în interior, sau în exterior. Părul era adorabil; nespălat, încărcat de fixativ, tapat violent sub forma unui cuibar de condor. Buzele?!?! Pfuaaa, pe metrul frumoasei melodii : buzele taleeee/ două petaleeee, erau bordo, conturate cu dermatograf. Unghii mari, jegoase şi cu oja sărită. Băi, ce mai încolo şi încoace, moartea pasiunii cu ylang-ylang...Cat-woman cu de-a sila! Slavă Domnului că nu era parfumată, nu vreau să ştiu ce parfum ar fi ales, presupun că nu Black Afgano de la Nasomatto sau Jasmin du Malabar de la Rance.
               Diva era navetistă. Îl pune dracu pe unul, consătean de-al ei, să se aşeze lângă ea şi s-o întrebe de preţul lemnului de foc. Ea răspunde care este preţul , dar precizează că nu au deocamdată lemn pe stoc, în rampă. Deduc brusc că lucrează la vreun gater sau ceva. Omul insistă: Da' de ce nu aveţi acum, nu se taie? Parcă e o perioadă în care se taie, ha? Numa' iarna se taie. Ea, superior întărâtată: Normaaaal că-s nişte perioade, nu taie fiecare de capul lui. Decât toamna şi iarna se taie, sunt nişte reguli. Omul insistă: Da' chiar, de ce? Dintr-o dată tot vagonul a devenit atent la explicaţii, eu mă simţeam cea mai proastă din curtea şcolii.... şi fulgerul loveşte mortal: Nu e voie să tai primăvara şi vara că strici puişul. Îmi obligam corpul să funcţioneze la nişte parametri de avarie, măcar, dar nu mă mai asculta. Simţeam că îmi zboară arterele de la locul lor. Mă las pe spate, resemnată, speram să se calmeze ăla care a întrebat, dar i se părea şi lui ceva ciudat şi insistă: ce-i ăla puiş? Răspunde un adolescent  care butona un Iphone: las-o bre-n "#¤& mea, că parcă eşti la Vrei să fii miliardar, nu vezi că asta-i varză? Cine dracu a auzit de puiş?
                 A doua zi, diva era prezentă o canapea mai încolo, lipsea adolescentul, dar apăruse un alt domn, fost contabil respectabil pe Valea Buzăului. A luat-o ăla la interogatoriu: Şi ce mai face şeful dumneavoastră? Ea pierde ritmul respirator, se hiperventilează la auzul numelui şefului şi răspunde: bine, alea-alea... Omul zice că ar vrea nişte lemn rotund, pentru construcţii ceva, voia o dimensiune anume, ea loveşte: fata de la cubat a născut, mă ocup eu, dar lăsaţi-mă două-trei zile, să am timp, că măsurăm manual, cu (c) lupa.
...
asta e clupa
                M-a găsit naşul în vagonul fără căldură, m-a poftit curtenitor în vagonul încălzit, i-am răspuns: tolerez mai bine frigul decât boarfele decidocte. E perfect, mă simt bine aici...